Mie filmul ăsta de 10 minute din 1964 mi s-a părut făcut de direcţia de propagandă a CC-ului, secţia export-imagine, comandă specială pentru agenţiile de turism occidentale. Totul duce la ideea că nu-i o diferenţă chiar aşa de mare cum credea Churchill între cele două lumi aflate de o parte şi alta a cortinei de fier, în fapt că nu este chiar nici una! Şi de ce-ar fi?! Doar şi aici poţi vedea cirezi şi cow-boys, chiar dacă nu şi indieni, şi aici poţi paria la curse hipice, şi aici poţi face ascensiuni montane cu teleschiul, şi aici poţi înota în piscine cu valuri, ca la New-York, sau într-o mare nu chiar aşa de neagră cum s-ar crede la prima lectură, şi aici poţi poţi viziona nici mai mult, nici mai puţin, decât "Singurătatea alergătorului de cursă lungă", şi aici poţi petrece copios prin baruri de noapte, la lumina neoanelor colorate. Ca la Londra, ca la Paris, ca la New-york! Nici o diferenţă! Aşadar, un adevărat rai turistic pentru capitaliştii dornici să-şi golească conturile pe meleagurile mioritice, care, nu-i aşa, au şi un trecut de mare spiritualitate excelent conservat şi protejat de comunişti, vezi bisericile pictate (am aflat şi de ce, pentru că poporul nu mai avea loc înăuntru şi urmărea slujba de-afară, ghidându-se după fresce ca după benzile animate din revistele pentru adulţi de-acasă!) şi palatele somptuase. Sincer, văzând începutul, cu standul ăla ridicolă şi moaca aia de comisar al poporului, de esenţă NKVD-istă, a securistei care-l păzea, că de prezentat nu se poate vorbi, am crezut că urmează o băşcălie tipic englezească, despre ceea ce era, de fapt, România anului 1964 şi ceea ce dorea să pară în ochii occidentalilor. Nici vorbă! Propagandă pură, excelent făcută, pe bani grei, de meseriaşi adevăraţi. Singura emoţie care se poate degaja din film este reîntânirea cu imaginor locuri atât de dragi fiecăruia dintre noi şi readucerea în memoria afectivă a momentelor petrecute acolo de-a lungul timpului. Plus compararea trecutului cu prezentul. Imagistic, că altfel... Repet: 1964! Jocurile Olimpice se ţineau la Tokio. În Republica Populară Română, Ceauşescu lua puterea. Ruşii îşi retrăgeau trupele, dar nu şi agenţii bine plasaţi la toate nivelele administrative şi politice. În puşcării şi lagăre, între unul şi două milioane de oamneni nevinovaţi fuseseră zăvorâţi, torturaţi şi supuşi exterminării. Colectivizarea se apropia de sfârşit. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej fusese o tragedie pentru o parte a poporului, o binefacere pentru cealaltă parte a aceluiaşi popor. Una peste alta, era o schimbare a stării de spirit, o speranţă începea să prindă contur, pentru că oamenii nu-şi puteau închipui că ceva mai cumplit decât ceea ce trăiseră până atunci li s-ar mai fi putut întâmpla. Se părea că, la aproape 20 de ani de la terminarea războiului, la Bucureşti se semna, în fine, pacea. Din această perspectivă, momentul lansării unui film propagandistic de turism a fost cum nu se poate de bine ales. Şi produsul, excelent de bine realizat. Scopul a fost, fără nici o îndoială, atins. Marea minciună continua, de data asta cu parşiva complicitate a vestului, complicitate care a culminat, 14 ani mai târziu, cu plimbarea lui Ceauşescu în trăsura regală, la invitaţia majestăşii sale, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Q.E.D.
2 comments:
Execelent! Iau si eu! :)
Mie filmul ăsta de 10 minute din 1964 mi s-a părut făcut de direcţia de propagandă a CC-ului, secţia export-imagine, comandă specială pentru agenţiile de turism occidentale.
Totul duce la ideea că nu-i o diferenţă chiar aşa de mare cum credea Churchill între cele două lumi aflate de o parte şi alta a cortinei de fier, în fapt că nu este chiar nici una!
Şi de ce-ar fi?!
Doar şi aici poţi vedea cirezi şi cow-boys, chiar dacă nu şi indieni, şi aici poţi paria la curse hipice, şi aici poţi face ascensiuni montane cu teleschiul, şi aici poţi înota în piscine cu valuri, ca la New-York, sau într-o mare nu chiar aşa de neagră cum s-ar crede la prima lectură, şi aici poţi poţi viziona nici mai mult, nici mai puţin, decât "Singurătatea alergătorului de cursă lungă", şi aici poţi petrece copios prin baruri de noapte, la lumina neoanelor colorate.
Ca la Londra, ca la Paris, ca la New-york! Nici o diferenţă!
Aşadar, un adevărat rai turistic pentru capitaliştii dornici să-şi golească conturile pe meleagurile mioritice, care, nu-i aşa, au şi un trecut de mare spiritualitate excelent conservat şi protejat de comunişti, vezi bisericile pictate (am aflat şi de ce, pentru că poporul nu mai avea loc înăuntru şi urmărea slujba de-afară, ghidându-se după fresce ca după benzile animate din revistele pentru adulţi de-acasă!) şi palatele somptuase.
Sincer, văzând începutul, cu standul ăla ridicolă şi moaca aia de comisar al poporului, de esenţă NKVD-istă, a securistei care-l păzea, că de prezentat nu se poate vorbi, am crezut că urmează o băşcălie tipic englezească, despre ceea ce era, de fapt, România anului 1964 şi ceea ce dorea să pară în ochii occidentalilor.
Nici vorbă!
Propagandă pură, excelent făcută, pe bani grei, de meseriaşi adevăraţi.
Singura emoţie care se poate degaja din film este reîntânirea cu imaginor locuri atât de dragi fiecăruia dintre noi şi readucerea în memoria afectivă a momentelor petrecute acolo de-a lungul timpului. Plus compararea trecutului cu prezentul. Imagistic, că altfel...
Repet: 1964!
Jocurile Olimpice se ţineau la Tokio.
În Republica Populară Română, Ceauşescu lua puterea. Ruşii îşi retrăgeau trupele, dar nu şi agenţii bine plasaţi la toate nivelele administrative şi politice. În puşcării şi lagăre, între unul şi două milioane de oamneni nevinovaţi fuseseră zăvorâţi, torturaţi şi supuşi exterminării. Colectivizarea se apropia de sfârşit. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej fusese o tragedie pentru o parte a poporului, o binefacere pentru cealaltă parte a aceluiaşi popor. Una peste alta, era o schimbare a stării de spirit, o speranţă începea să prindă contur, pentru că oamenii nu-şi puteau închipui că ceva mai cumplit decât ceea ce trăiseră până atunci li s-ar mai fi putut întâmpla.
Se părea că, la aproape 20 de ani de la terminarea războiului, la Bucureşti se semna, în fine, pacea.
Din această perspectivă, momentul lansării unui film propagandistic de turism a fost cum nu se poate de bine ales. Şi produsul, excelent de bine realizat. Scopul a fost, fără nici o îndoială, atins. Marea minciună continua, de data asta cu parşiva complicitate a vestului, complicitate care a culminat, 14 ani mai târziu, cu plimbarea lui Ceauşescu în trăsura regală, la invitaţia majestăşii sale, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Q.E.D.
Trimiteţi un comentariu