Americano?

Duminica dimineata a debutat asa cum s-a incheiat sambata seara: cu o ploaie sanatoasa, asortata cu tunete. Hait, zic, stau in hotel... Numai ca, pe la 9 si ceva ploaia a stat, iar la 10 si un pic ieseam din hotel chitit sa ajung in Plaza del Castillo, ”sufrageria” Pamplonei si la muzeul Navarrei. Autobuz, statie, coborat. Aerul este curat, este destul de clad, asa ca incepem plimbarea (eu si baiatul meu). Orasul incepe sa se dezmorteasca, lumea merge la biserica sau spre unele mici cumparaturi (baghete, sucuri, de pe unde e deschis, ca mai toate magazinele sunt inchise, inclusiv supermarketul de langa hotel) sau isi plimba catelusii prin parcuri.
Patrundem in Piaza del Castillo pe furis, ca sa nu deranjam. Corturile imense din centrul pietei isi arata, pudice, cartile frumos aranjate in rafturi, gata sa fie cumparate. Dam o tura de piata si ne oprin la Rincon de Hemingway. Aici obisnuia sa stea scriitorul la un suc si o cafă. E cam devreme, asa ca imi propun sa intram in atmosfera si in pub ceva mai incolo, cand merge si o bere. Coboram pe strada pe care se alearag oameni si tauri in luna iulie, si rememorez imaginile de la televizor cu oameni prabusiti pe pavaj, tauri furiosi alergand bezmetici, lumea la balcoane ovationand... Constat ca nu prea e loc de fereala, un gang, un pom, un stalp... Nimic, daca scapa taurul si esti in vizorul lui, ala esti... La o cotitura unde derapeaza taurii este un magazin cu suveniruri: de la 9 la 12 sau 19 euro un tricou cu Pamplona, tauri, etc, magneti de frigider, clopotei, esarfe, basti rosii si negre, pantaloni, bikini, etc...Vanzatorul are o fata de parca l-a prins usa de la lift, dar e amabil si bungheste engleza.
Nimerim apoi intr-un grup in fata Catedralei (aflata in plin proces de renovare) si intram in lacasul sfant. E imens, cat un teren de fotbal, cred, sau mai degraba e cat sala Palatului. Plin de lume, oameni imbracati frumos, la costum, cu rochiile bune si cerceii de la bunica, cu freza frumos aranjata si pantofii stralucitori. Sunt asezati pe banci si in nisele laterale ca niste soldatei de plumb intr-o vitrina, atenti la incantatiile soborului de preoti catolici. Eu, in blugi si adidasi, si fi-miu cu esarfa rosie la gat, mirosim a turisti de la o posta si suntem tolerati de credinciosi. Ii reperez si pe preoti pe la peluza a doua a terenului de fotbal. Imbracati in alb, ca niste mirese, dar dupa niste gratii, parca ar fi intr-o cusca. In dreptul meu, pe o banca lunga sunt vreo cinci-sase fetite imbracate in alb, ca niste balerine, care dardaie de frig si se lipesc unele de altele ca bobocii de rata… Ii lasam sa se roage si ies din biserica apasand pe butonul aparatului de fotografiat. Cand sa ies pe usa, o tiganca ma intreaba de ”dinero” cu mana intinsa. Dupa accent o banuiesc ca ar fi de prin mahalalele Bucurestiului pana spre Urziceni, Fetesti sau Videle. Dau din cap a negatie fara sa scot un sunet. Femeia, in obisnuita uniforma - fusta soioasa, pulovar de lana tricotat de o batranica la lumina lumanarii acum vreo 40 de ani si o basma neagra, ma urmareste cu privirea, de parca mi-ar spune, ca un ecou: ”esti roman, esti roman, esti roman…”
Scap de privirile mustratoare ale tigancii pentru ca acestea se indreapta spre un euro directionat gravitational de catre o localnica in palma femeii. Profit de moment pentru a-i face o poza.
Plec spre Muzeul Navarrei, loc unde sunt stranse vestigii romane si opere de arta din timpul Inchizitiei. Era sa zic Renasterii. Un muzeu aparte, care nu are racoarea tipica a altor muzee. Interesant a fost sa urmaresc privirea nobilului pictat de Goya acum vreo 200 de ani…

Iesim, ne mai plimbam si dupa o scurta intalnire cu sotia, intr-o pauza de congres, decid ca e timpul sa beau o cafea la tejghea cu Hemingway. (Ia spune, neai Erneste, cum a fost la munca in Italia, cu camionul? Dar in Cuba cum a fost? Gagici misto, nu?) Asadar, intram in bar, nu e lumea prea multa, locurile din jurul statuii maestrului sunt libere, de parca aura sa ar respinge apropierea oricarui turist ratacit. Prin urmare, ma asez aproape de statuie, inclin fruntea a ”Buenos dias, maestro!” si ii zic Hello barmanului, un om la vreo 50 si ceva de ani, care cred ca l-ar fi prins pe Hemingway daca la varsta frageda parintii l-ar fi scos prin centrul orasului. Desi ma indoiesc. Barmanul raspunde cu un clasic Ola si eu returnez peste fileu cu o lovitura scurta: I want a black coffee, orange juice and a beer. Omul in negru se opreste din frecat un pahar si se uita nauc la mine. Ma gandesc ca am nimerit gresit, aici o fi cofetarie, dar peretele de sticle semipline cu alcool din fata mea ma contrazice. Ala cauta disperat in jur si prinde privirea, cam tulbure, a unui client si il intreaba ceva. Privirea tulbure se intoarce spre mine si ma intreaba ”you want to drink?” Si eu zic: yes, si ii repet comanda, plus o intrebare suplimentara: how much is a beer - deh, automatism romanesc, ca nu cumva sa dau pe o bere 10 euro doar datorita privilegiului de a o sorbi cu ochii la statuia lui Hemingway. In fine, in cateva secunde toata lumea e lamurita si linistita, facem poze, ascultam muzica la tonomat si ne simtim bine. Barmanul se simte dator sa imi spuna ceva pe spaniola iar eu revin cu ”non habla espaniol”. ”Americano?”, e curios omul. In gand, ma bufneste rasul, amintindu-mi ce fata de bin laden aveam de dimineata. ”No”, ii raspund. Se lasa tacerea. Lasa-l, sa creada ce o vrea…

Un pic de Pamplona

Cine ajunge acum in Pamplona are impresia ca a nimerit intr-un oras de provincie, un fel de Baia Mare al Spaniei, unde nu se intampla cine stie ce lucruri si domina o plictiseala generala. Gresit. Pamplona e un oras viu, chiar si fara nebunia sarbatorii de San Fermin. Hemingway a facut orasul celebru prin descrierea acestui festival, dar daca ar fi fost doar pentru cele 2 saptamani de fugareala cu taurii, turismul ar fi ramas o afacere elenudreasca.

Integrare in absolut

La nici 24 de ore de la debarcarea mea in Pamplona, am constatat ca ma confund cu localnicii. De doua ori am fost abordat de persoane cu cate o harta in maini, cu celebra fraza: ”du iu spic ingliș?”. Am spus ”Yes”, dar am stins repede jăraticul de fericire aprins in ochii ratacitilor cu o rafala scurta, ca de Uzi: but I am just a tourist. Si drept dovada le aratam propria harta, tinuta la indemana.
Poate ca nu mi-am dorit agitatie din primele ore. Vineri seara a insemnat o plimbare scurta pe strazile 99% curate, admirand pajistile verzi 99% curate si dansul stropilor din cele cateva fantani arteziene aproape identice arhitectural, fara sclifose si incovoieri sofisticate asa cum se considera a fi kitsch la moda prin romania... Ca e o amorteala domoala am sisizat inca de la sosirea in oras, cand am asteptat vreo 20 de minute in statia de taxiuri sa apara un salvator. Asteptarea s-a incheiat cu urcarea intr-un autobuz. ”Nu am gasit un taxi in centrul orasului si am fost obligat sa merg cu autobuzul si vreo 300 de metri pe jos”, i-am marturisit receptionerei care se facea ca nu vede cum imi curge transpiratia pe fata ca ploaia pe geamul lateral al unei masini in plina viteza...Receptionera nu se mira, de dincolo de ochelari. Peste vreo 30 de minute ne explica cu rabdare, cu harta in fata, cam unde putem sa mancam ceva bun, nu departe de hotel. Localurile indicate erau cam asa: primul gol complet, daca nu punem la socoteala o chelnerita si o barmanita, al doilea avea doi clienti in plus fata de primul, dar nu am rezonat la meniu. Asa ca am nimerit intr-o pizzerie spaniola, unde eu vorbeam engleza cu mici adaugiri spaniolo-italienesti (am ajuns sa fac un talmes-balmes din spaniola si italiana, totul condimentat cu un pic de franceza...) si mi se raspundea cu o spaniola sâsâită de parcă mă conversam cu un șarpe cu clopoței. Nici o graba, pizza s-a copt pe indelete vreo 30 de minute, timp in care am dat pe gât o cerveza espaniola, San Miguel, si am inceput-o pe a doua. Tot acum am inteles si ce inseamna pretul unui produs in societatea capitalista: nu si-a oprit deloc bacsisul pe care il calculasem eu la 10%. Asa ca m-am trezit cu un buzunar plin de euro si subdiviziuni, o umflatura care ar fi dat alte idei unora.


Mic dejun la hotel, cel mai bun din ultimii 100 de ani. Apoi autobuz si un pic de Baluarte, centru de congrese, care m-a impresionat prin sobrietatea arhitecturala si forta pe care o emana. O cladire care pare ferecata in granit, beton, lemn si sticla de catre un arhitect constipat, marcat de gresia si faianta din fata ochilor aproape iesiti din orbite. Explicatia pentru sobrietatea exagerata a cladirii am aflat-o cand i-am dat ocol si ne-am indreptat spre Citadela, vechea cetate. Zidurile cetatii erau parca imaginea in oglinda, mai mica, insa, a cladirii Congreselor. Asa am inteles ce inseamna respectul arhitectonic, fapt intalnit la tot pasul in Pamplona. Am vazut cladiri vizibil noi incadrate intr-un rand de cladiri vizibil vechi intr-un mod in care sa nu-ti agreseze ochiul si bunul simt. Nu tu termopane aiurea, nu tu pereti de sticla cu forme luate de prin Neckerman, nimic din toate acestea. Pamplona inseamna ordine si bun simt, arhitectonic vorbind. Rabdare si intelegere la tot pasul, oamenii merg linistiti pe strada, stau linistiti in statii si autobuze, un sofer de Q7 a franat lent cu vreo zece metri inaintea trecerii de pietoni ca sa ne lase sa trecem si m-a privit ciudat, mi se parea ca e atent, nu arogant sau dispretuitor. Chiar, Q7 poate fi condus si de oameni atenti? Voi continua maine.
PS Mic, pe placa de la intrarea intr-un hotel am vazut scris Hemingway way. Nici macar cultul personalitatii nu e aici...

Capacul care poluează

păi ce, numai in America să se polueze? Ce, noi nu mai facem parte din Coalition of the Willing? Amicii mai deschisi la culoare (si nu vorbesc de politica) decat barack o”bama au furat un capac de canalizare de pe onor soseaua mihai bravu, iar una bucata camion a dat cu oistea in groapa - noroc ca nu era ca aia din guatemala - si s-a spart una teava si in urma a ramas ulei cat sa imbalsamezi un autobuz cu palestinieni. Primele masuri de avertizare au constat in plasarea unei crengi de copac in gaura, dupa care au venit si exterminatorii de poluare cu un camion de nisip. Nu, nu e plaja lui Ontanu, e metoda moderna, din secolul 21, de eliminare a uleiului de pe partea carosabila. Traficul se desfasoara normal, adica bara la bara. Borbeli-mi-ai, ai legatura.