vineri, 13 iulie 2018

S-a dus Ciprian Chirvasiu...

L-am cunoscut pe Ciprian in 2002, cand am ajuns la Gardianul. El era redactor sef adjunct si era foarte fioros. Asa mi se parea mie, ca un Saint Bernard gata sa te sfasie. In primele saptamani nu am avut treaba direct cu el, incercam sa il evit, iar el banuiesc ca ma urmarea sa ma prinda la inghesuiala. La un moment dat, sotia mea m-a auzit vorbind de Chirvasiu. Ciprian? Da, zic. Pai este finul familiei Cotescu, prietenii ei, la care a stat o vreme, in Bucuresti. Si ea, impreuna cu familia Cotescu au nascocit o intamplare si i-au invitat pe la ei pe Ciprian si Olivia, prima lui sotie, cu care are un baietel. Si acolo, la familia Cotescu in casa l-am vazut pentru prima data zambind pe Ciprian, un zambet parca retinut, cand a vazut-o pe Dana, iar dupa aceea a zambit cand m-a vazut pe mine si m-a salutat cu "Ce faci, șefu". "Bine, șefu". Si de atunci asa ne salutam, șefu in sus, șefu in jos. Că ne știam din afara redactiei a ramas micul nostru secret, de fata cu ceilalti eram oficiali, iar cand ramaneam singuri in sala de sedinta, sa ma intrebe ceva de pagina de externe a ziarului, deveneam amici si discutam liber, ii spuneam ce nu puteam sa ii spun in sedinta... Am aflat atunci in cei doi ani in care am fost colegi la Gardianul mai multe despre Nichita Stanescu decat am invatat la scoala. Si despre mentorul lui Ciprian, Aurelian Titu Dumitrescu, cel care, la randul sau, fusese in preajma lui Nichita. La un moment dat mi-a spus ca regreta ca nu mai are nu stiu ce carte a lui Aurelian Titu Dumitrescu. Eu, care incepusem sa zbengui pe site-uri de carti, printre care si anticariate - Ciprian era in partea reala a cartii - am gasit cartea respectiva si am cumparat-o. Iar de ziua lui, pe 25 ianuarie 2003, i-am facut-o cadou. A ramas fara cuvinte, un lucru ceva mai rar la Ciprian. Apoi am mers la petrecerea din redactie, El adusese de mancare si de baut pentru toata lumea, si nu eram putini. Atunci am baut un vin rosu la bidon de 5 litri, nu stiu de unde il adusese, despre care ne aminteam dupa aceea ori de cate ori de vedeam. Vinul, ala, șefu... Eh, el a plecat inaintea mea de la Gardianul, la Antena 3, si mi-a spus ca a cerut ca eu sa fiu numit in locul lui redactor-sef adjunct. Nu au vrut altii. Apoi, ne-am intalnit rar, dar viata a vrut sa fim din nou colegi, aproape o luna, la celebra televiziune Giga a lui Pinalti. Era prin aprilie 2012, eu eram deja de vreo 3 luni acolo, si l-am chemat sa vina sa candideze pentru un post de editor. A venit si a ramas, desi nu se simtea in largul lui. Ne-am despartit din nou, iar ne-am mai vazut rar spre deloc si am mai vorbit din cand in cand. Ultima data l-am vazut pe peron, la metrou, Piata Sudului, acum vreo 3 ani, cred, era bine fizic, dar nu prea fericit. Ultima data am vorbit in ianuarie anul asta, de ziua lui. Ce faci, șefu? Nu prea bine, șefu, am fost la un pas de AVC, ii zic eu, nu mai beau si iau pastile. Cate iei? Patru. Eh, șefu, eu iau opt pastile. Și imi spune cum a facut infarct si l-au dus aproape mort la spital si a inviat din nou, si cum ii e greu... A ramas sa mai vorbim, sa iesim la o ciorba. Nu a fost sa fie... Te îmbrățișez, șefu, a fost o onoare să te cunosc...

Niciun comentariu: