miercuri, 14 decembrie 2011

Plesu lasa Adevarul si pe Cartianu

Pe altă dată
  • 13 dec 2011
  • 6521 afişări
Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora.
Scriu acest text pentru a-mi lua la revedere de la cititorii editorialelor mele din „Adevărul". Am hotărât să mă opresc. Sunt obosit. Am practicat, de când mă ştiu, scrisul ca pe un act de comunicare, ca pe un mod de a oferi ceva - „rambursabil" - unui potenţial partener de dialog. Or, de la o vreme, scrisul a devenit, din ce în ce mai apăsat, o specie a războiului. A scrie e a ieşi la bătaie. Îmi e tot mai clar că mă mişc într-o lume străină, pentru care nu sunt pregătit şi pe care nu pot şi nu vreau să o asum. E, poate, şi o problemă de vârstă. Vine o vreme când trebuie să faci un pas înapoi. Când trebuie să accepţi, cu luciditate, bărbăteşte, că galaxia ta a trecut dincolo de linia orizontului, că deasupra ta sunt alte stele şi alt cer. Mie, cerul care se întinde acum deasupra mea mi se pare supărător de roşu. Roşu de nostalgii prosteşti, de mânii şi obrăznicii pubertare, de impostură zgomotoasă, de violenţă, de grosolănie ofensivă.
Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora. Forumiştilor mei, de pildă, care, cu excepţia unei minorităţi de condeie cuviincioase, se întrec, săptămână de săptămână, să mă tăvălească prin micile lor nevroze şi frustrări, să mă îngroape în obscenităţi, agramatisme, ameninţări, invitaţii la spânzurătoare şi cimitir. Sper că absenţa mea din gazetă va contribui, cât de cât, la însănătoşirea lor sufletească. O pauză vreau să ofer şi cititorilor, sau unor publicişti harnici, care mă ceartă că nu scriu despre ce vor ei, că nu gândesc ca ei, că mă bag în toate, că nu mă bag în nimic, că sunt „omul lui Patriciu", sau, dimpotrivă, „intelectualul lui Băsescu", că mă vând pe bani grei şi privilegii cosmice, că sunt cripto-comunist, ţigan, homosexual, securist, că public în afara ţării nu din 1991 şi la solicitarea unor edituri străine, ci de-alaltăieri, de când mă susţine Patapievici, că două memorii către Ceauşescu în care ceream - în penibilul limbaj standard al birocraţiei comuniste - dreptul de a supravieţui erau, de fapt, scrisori de dragoste, că sunt gras, că sunt mason, kaghebist, British Intelligence, Mosad sau CIA, „jidănit", antisemit, cripto-fascist, fundamentalist, impostor, clovn, agent al unui monopol ideologic, mâncător de tinere valori şi câte şi mai câte alte lucruri, care de care mai respingătoare, mai scandaloase şi mai periculoase pentru neam şi patrie.
Da, recunosc, am atins o anumită limită şi prin concursul unor împrejurări imediate. Mi se pare exasperant ca, în gazeta la care scriu, câţiva băieţi încă nenăscuţi să se răfuiască nărăvaş cu Mircea Dinescu. La vârsta lor eram în faza „primim marfă": mă străduiam să învăţ, să pricep, să găsesc modele. Dânşii ştiu, au aplomb, au trecut peste noapte de la grădiniţă la procuratură. Am mai multe motive decât ei să mă cert cu Dinescu, să fiu întristat sau scos din minţi de o anumită evoluţie a lui, de excesele nonşalanţei sale. Dar, până una alta, omul a scris o pagină de neînlocuit în literatura română şi a avut, înainte de 1989, un curaj care nu poate fi terfelit zglobiu prin ipoteze „ştiinţifice" de doi bani.
Şi încă ceva: nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „Holdingul Adevărul", când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite VIP-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între Paulo Coelho şi Dan Diaconescu. Regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.

Niciun comentariu: