marți, 8 noiembrie 2011

Primul meu RMN...

Dimineata, ora 7 si ceva, ma deplasez regulamentar prin curtea unui spital, ca un cercetas, urmand indicatoarele. Caut o clinica. Din sens opus se deplaseaza doi barbati in halate grena, intercalati de o targa pe roti. Pe targa e ceva invelit intr-un cearcea alb. La un moment dat, targa trece peste un sant si din cearceaf iese un picior de om, cam de culoarea pamantului. ”Ptiu, baga-mi-as pula”, rabufneste cel care era mai aproape de piciorul de cadavru. Ajung la cladirea pe care, la intrarea in spital, mi-o indicase un taran de la o companie de paza. Dau sa intru dar sunt blocat de burta unui nene, de vreo 60 de ani, de la aceeasi companie de paza. Zic pe cine caut si ce vreau si acesta, cu un aer pitagoreic, imi indica o cladire situata vis-a-vis. Acolo, alt om de paza care a facut brusc trecerea de la opinci la pantofi, ma chestioneza. In fine ajung unde trebuie. Doctorul citeste trimiterea si imi zice ca ma trimite la RMN. ”Imi faceti injectie?”, imi fac eu curaj. ”Nu, dar o sa va tai. Eu o sa va operez”, raspunde sec doctorul, tragand cu sete dintr-un Marlboro. ”Bine, Neacsule”, zic in gand, ”ia de aici...”.
De acolo, cu o fisa, sunt indrumat spre laboratorul RMN. Doctorul ii spune unei asistente sa ma conduca. Asistenta, dupa 8 metri, gaseste un brancardier - in halatul deja celebru de culoare grena - si ma paseaza acestuia. Traversam curtea, ajung la laborator, brancardierul ma lasa, un pic ezitant, eu ma fac ca nu stiu ce vrea, la fel de ezitant, si astfel imi salvez 5 lei de la buget (ati notat, domnule Blejnar, da?).
Completez o fisa, ca nu am probleme cu inima, ca nu am tatuaje, piercinguri, ca nu am tije, etc. Fisa mi-o ia o femeie de serviciu, corpolenta, pentru ca asistenta era la o tigara. ”E bine”?, o chestionez pe femeia care intr-o mana tinea fisa mea si in cealalta matura. ”Nu ati completat aici” - si imi arata locul in care trebuie sau nu sa imi dau acceptul sa fiu injectat cu o substanta revelatoare. ”Nu vreau”, zic, scriu un NU cu majuscule si ma semnez. ”Acum e bine”, zice femeia si pune fisa la dosar. Ma asez pe un scaun in sala de asteptate, o sala cu cinci scaune pe o parte si cinci pe cealalta. Trece o ora, trec doua ore, locul e animat, lume vine, pleaca, mai in haine de strada, mai in halate. fiecare isi suspina durerea si se uita spre usa laboratorului ca la moastele unui sfant. Pe la ora 10, locul devine si mai animat, cand in sala ajunge o targa cu un om pe ea. Se impiedica de un carucior cu rotile pe care zace o tiganca batrana, pe care, daca nu ar fi fost intr-un spital, as fi suspectat-o ca vinde ”bomboane agricole”. Targa intra cu pacientul, si iese cu tot cu pacient si cei trei asistenti, dupa vreo 20 de minute. Sunt la 20 de centimetri de targa, cu capul la nivelul pacientului, si stau nemiscat, mi-e frica sa si respir. In stanga si in dreapta sunt incoltit de doua doamne in varsta, una de la tara, cealalata de la oras, dar venita de la tara acum vreo 10-15 ani. Usa de la laborator se deschide din cand in cand si loveste carutul cu rotile al tigancii, care insa nu protesteaza, intimidata, probabil, de uniformele portocalii ale celor de pe ambulanta. televizorul a pe Animal Planet, dar nimeni nu se uita la aventurile de acolo.
”Mi-e rau”, abia se aude de pe targa, moment in care mi se aprind beculetele de alarma. Pacientul se simte rau si varsa. O asistenta il ridica in capul oaselor si omul icneste intr-o tavita de marimea unei palme. Femeia din dreapta mea paraseste abrupt scaunul pe care pana acum un minut picotea, iar eu o urmez cu o vioiciune pe care nu mi-o banuiam. Ies afara, la aer, respir adanc, incercand sa-mi fortez organismul sa dea delete la miasmele din sala de asteptare. Se pare ca functioneaza. 
As vrea sa plec, asta e instinctul primar, sa-mi bag pula in el de sistem sanitar romanesc, cu reforma lui cu tot... Dar intepaturi repetate ma conving sa mai rabd si sa raman. Ma uit in jur, pe o banca sunt doi barbati in pijamale si papuci de plastic. Unul are ciorapi, celalalt nu. Sunt vreo 7 grade, dar e soare. 
Dupa aproape 30 de minute, sunt chemat la RMN. Imi dau jos ceasul, scot cheile din buzunar, telefon, tot ce mai am metalic. ”Verigheta, o scot?”. ”Nu. Dar sa va dati pantalonii jos, un pic”, rostesc cei doi ochi albastri ai doctoritei. Urc pe plansa, imi dau, pudic, pantalonii jos vreo 3 centimetri, dar cei doi ochi albastri nu sunt satisfacuti si cu o smucitura ma lasa aproape in dezabie... 
”Cat dureaza”, intreb inainte sa fiu introdus in tunel. ”Vreo 20 de minute”. Si aventura incepe. Sunt la dimensiunile potrivite, umerii se ating usor de marginile tunelului, si incepe distractia...
Aparatul incepe sa scoata niste sunete de discoteca. Ma gandesc ca asa s-a inventat muzica electronica, muzica house, unui artist i-a venit vremea sa faca un RMN...
Trec cele aproximativ 20 de minute... Plansa ma extrage din tunel. ”A fost ca in discoteca”, zic. Ochii albastri zambesc. Dau 25 de RON ca sa mi se puna capodopera pe un CD. Il las la cabinet, dupa ce ocolesc in sens invers, pe drumul cel mai lung, cladire, pentru ca uitasem pe unde venisem. Si plec. Ies pe alta poarta, unde este o bisericuta... Sunetele de discoteca imi rasuna inca in cap...


Niciun comentariu: