joi, 25 august 2011

S-a rupt lantul de iubire dintre Alina Mungiu Pippidi si basescu...

Vorbiţi cu Băsescu!
de ALINA MUNGIU-PIPPIDI

Preşedintele spune lucruri trăsnite. Care State Unite ale Europei în doi ani, după ce Tratatul de la Lisabona de-abia a trecut cu greu? Ce înseamnă atlantist? Cine e omul care îşi vinde verigheta când ştie că preţul aurului va creşte, nu va scădea?

Sau cum ar putea el ajunge în rezerva BNR, poate dacă îl cumpărăm de la Gold mai scump ca de pe piaţa internaţională? S-a făcut deficitul bugetar pe seama Sănătăţii, sau dimpotrivă, s-a decontat pe seama ei, lăsând o singură asistentă în reanimarea unei maternităţi, contra oricăror norme profesionale? Acum un an de zile, BBC difuza un documentar despre risipa din Sănătate sau, dimpotrivă, despre falimentul economic al sistemului sanitar românesc, oferit ca jertfă FMI, deşi era deja subfinanţat? Cum poţi concepe un sistem de opt regiuni şi două judeţe?

Cum e cu putinţă să declare cineva din partidul de guvernământ - Sulfina Barbu - că regionalizarea „se execută, nu se discută"? Pe lângă lipsa de înţelegere a modului în care funcţionează democraţia, o asemenea procedură de adoptare a unei legi sau politici e curat ilegală: s-au trecut mai multe legi care obligă la consultare şi fundamentare, că săraca Uniune Europeană a încercat să ne facă să raţionalizăm şi să democratizăm procesul de formulare a politicii publice. Cum pot asemenea concepţii militariste de partid să fie proiectate pe întregul spaţiu al sferei publice, cu nişte nepricepuţi şi ignoranţi emanând dictate fără şansă să fie corectate de cineva, pentru că au tăiat complet fundamentarea şi discuţia publică. Nici o şansă să oprim degradarea politicii noastre publice decât dacă oamenii vorbesc.

Primul exemplu priveşte politicile sociale. Deşi pe acest teren se câştigă şi se pierd alegeri, şeful statului, aflat la al doilea mandat şi, ca atare, renunţând la autocenzura sănătoasă a politicianului care se vrea reales, o tot ţine de un timp încoace cu moartea statului social. Această idee preluată de la nişte ideologi, şi care nu serveşte la nimic practic, e doar un fel de steag de luptă (vezi Suedia, modelul unui asemenea stat: a făcut faţă crizei cu brio, are cea mai competitivă economie din Europa), a ajuns să pervertească grav obiectivele politicii publice. Cine îl aduce crede că obiectivul nostru nu e să reducem mortalitatea infantilă şi incidenţa tuberculozei, de nivel african, sau să avem mai puţini oameni care mor de boli tratabile, ci pare că urmărim să reducem spitale şi să obligăm medicii să prescrie medicamente ieftine. Dar nişte obiective de sănătate nu pot fi înlocuite cu nişte obiective fiscale. De ce nu luptăm direct cu corupţia medicamentelor, care ne consumă banii (vezi pe această temă seria de articole ale lui Alex Rusu pe http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtvamesii-banului-public-fac-un-joc-sinistru-cu-sanat-1711.htm).

În societăţi pe jumătate rurale, ca a noastră, asigurarea accesului la sistemul public de sănătate sau educaţie e fundamental, ca şi a unei calităţi decente la un cost rezonabil. Cine are bani se tratează şi acum la policlinici private sau îşi dă copiii la grădiniţa în engleză, astfel că prezentarea ca mari victorii a unor legi prezente şi viitoare care vor permite sistemului privat să opereze e înşelătoare. E foarte bine să nu existe bariere în faţa sistemului privat şi monopoluri de stat, de exemplu în asigurările medicale, dar asta nu rezolvă obligaţia statului de a oferi un sistem de asigurare publică pentru cei cu venituri mai mici. Ţări ca Brazilia, care a avut probleme importante de subfinanţare, au găsit soluţii, dar nu declinându‑şi responsabilitatea, dimpotrivă. Şi uite că un om a vorbit în mod surprinzător, doctorul Sorin Paveliu, pedelist, într-un text pe Hotnews: „FMI şi funcţionarea defectuoasă a sistemului sanitar din România". Dar mai multe voci ale societăţii civile din zona asta - doctori, asociaţii medicale sau de protecţie ale pacienţilor (există măcar?) - ar fi asigurat o mult mai mare vizibilitate şi un mai mare impact.

Al doilea exemplu grăitor este cel privitor la Roşia Montană. Cum compania Gold a început să scadă la bursă după ce Emil Boc, cu restul de bun-simţ şi conştiinţă pe care îl are, a făcut un pas înapoi din susţinerea ei publică, şeful statului s-a apucat el să apere proiectul. Fără nici o aluzie la ilegalităţile în curs sau campania de corupţie enormă în jurul proiectului, el a dat practic undă verde, cum ştie să o facă omul politic român care conduce prin semnale, cu diverse abureli precum achiziţia de către BNR a aurului (imediat dezminţită de aceasta) sau renegocierea contractului (eventual după ce e prea târziu pentru mediu şi patrimoniu). Şi iată că miracolul s-a produs după această gafă, au vorbit răspicat contra un consilier prezidenţial (Peter Ekstein Kovacs) şi întreaga comisie prezidenţială pentru patrimoniu (ştiaţi că avem aşa ceva?), care tocmai semnase în masă un text categoric contra proiectului şi în favoarea protejării minei romane (vedeţi aici, http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtarc-va-invita-la-dezbatere-in-cazul-rosia-montanalt-1717.htm)! Şerban Sturdza, un om de toată isprava (a dat înapoi premiul lui Vîntu, dacă vă mai amintiţi), şi colegii lui din comisie au reamintit decent, dar ferm, că raportul lor se pronunţa contra! Iată că specialiştii lui Băsescu, evident necitiţi de el, vorbesc clar şi îi atrag atenţia că greşeşte!

Anticorupţia este al treilea exemplu. Ce rost are să arestăm sute de vameşi şi să trimitem în judecată pe mai toţi primarii, când politica ce duce la corupţie este sistematică şi dictată de la nivelul cel mai înalt? Las deoparte aurul pseudocanadienilor de la Gold şi cel al companiilor de medicamente. Uitaţi-vă la bugetul public, în care, sub pretextul investiţiilor (meciul lui Bute, de exemplu), înfloresc cheltuielile discreţionare, în vreme ce spitalele, în loc să fie dotate, sunt închise. Îi spune cineva şefului statului că până şi Banca Mondială, după ani de zile de erori, a publicat un raport în care spune că reforma sectorului public pe bază de new public management (adică management tip privat) este o eroare şi într-un mediu ca al nostru duce doar la creşterea corupţiei şi capturii, mai ales dacă e combinată cu reduceri de salarii în sectorul public? Sau că niciodată în ultimii zece ani capacitatea de raportare şi control a administraţiei nu a fost mai jos? Îi spune cineva că principalul obstacol în calea performanţei administrative nu este altul decât politizarea fără limite practicată de partidul de guvernământ?

Cum ar fi dacă de mâine ne-am apuca să monitorizăm alocaţiile bugetare pentru ceata de primari trecută la PDL şi primită festiv de Roberta Anastase, cum am făcut în 2004 PSD-ului (care a fost silit să-l dea afară pe dl Sachelarie), sau proiectele publice care nu primesc ultima tranşă de finanţare pentru că primarii refuză să se mute la PDL? Cine să vrea să facă uniune fiscală cu noi (lasă că nu ar trebui să vrem noi) când asta ar însemna cheia la cheltuieli să se dea Elenei Udrea, răsfăţata presei internaţionale pentru diverse piese de îmbrăcăminte? Şi iată că la acest domeniu-cheie nu auzim pe nimeni să spună ceva. Unde sunt Cristi Preda, Monica Macovei, Sever Voinescu, Cătălin Avramescu? Tot cu codul ăla etic se străduie? Fu parcă vorba că sunt acolo ca să schimbe ceva, nu doar să capete un job (temporar şi acela) în schimbul credibilităţii lor (nici ea eternă). Iar Traian Ungureanu şi Dragoş Aligică, decât să îşi folosească talentul pentru a vorbi cu noi, restul, despre şeful statului, mai bine ar vorbi cu el. Că nu pot să cred că le-a scăpat faptul că rectificarea bugetară a fost considerată ilegală de Consiliul Fiscal, şi alte dovezi de proastă guvernare în timp real.

Noroc că are cine să se ocupe de politica publică: „Om de echipă la Cotroceni; om de acţiune în Guvern; om al cuvântului la Universitate", pentru care „luciditatea şi calmul sunt două virtuţi strunite de o inteligenţă analitică îndelung antrenată în gândirea tactică şi strategică" şi care „gândeşte mereu înainte de-a vorbi şi vede următorii paşi pe harta politicii. El nu pare dornic doar să-şi salveze pielea (ca atâţia inşi epidermici), ci vrea mai degrabă să participe la un proiect de dimensiuni naţionale". O să vă întrebaţi cine este tâmâiatul, e dl ministru Lăzăroiu, şi cine tămâiosul, bolovănos de altfel, e dl teolog Mihai Neamţu. Aş paria că demult nu a mai deschis Băsescu uşa lui alde Sorin Paveliu sau Şerban Sturdza şi că pe Ekstein Kovacs îl cheamă doar când e vorba de Harghita (poate nici atunci). Nu mai vorbesc că nu există vreun economist de valoare şi cu pricepere la UE care să fie în contact permanent cu şeful statului, să-i explice cum e cu fiscalitatea şi cu suveranitatea, şi că e vid pe acolo de orice persoană care a avut vreodată o ofertă şi de pe piaţa occidentală, sau nu am avea discursuri ca astea din urmă.

Finalmente, sigur că nu Tămâiatul şi Tămâiosul sunt de vină că nu au caracter şi că nu îi duce nici capul (dacă i-ar duce, găseau ceva mai bun decât să spună că eu i-am vândut lui Hrebenciuc alegerile din 2004, alea pentru care mă acuză lumea de şapte ani că l-am produs pe Băsescu şi Alianţa; şi nu ar fi împrăştiat asta pe canalele lor de propagandă ca să le evidenţieze cu un fir roşu şi pentru cine are handicap vizual). Preşedintele e cel care trebuie să creeze oamenilor de valoare capacitatea să se exprime critic în cadrul unor consultări, dacă vrea să nu îi vadă plecând masiv şi exprimându‑se public, cum a făcut săptămâna asta Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniu. Societatea civilă trebuie să se exprime prin alianţe mult mai extinse şi vocale la adresa preşedintelui, nu cu strigăte de „javră", ci arătându-i unde şi când greşeşte. Public, dacă alte canale nu există.

Niciun comentariu: