duminică, 6 iunie 2010

Americano?


Duminica dimineata a debutat asa cum s-a incheiat sambata seara: cu o ploaie sanatoasa, asortata cu tunete. Hait, zic, stau in hotel... Numai ca, pe la 9 si ceva ploaia a stat, iar la 10 si un pic ieseam din hotel chitit sa ajung in Plaza del Castillo, ”sufrageria” Pamplonei si la muzeul Navarrei. Autobuz, statie, coborat. Aerul este curat, este destul de clad, asa ca incepem plimbarea (eu si baiatul meu). Orasul incepe sa se dezmorteasca, lumea merge la biserica sau spre unele mici cumparaturi (baghete, sucuri, de pe unde e deschis, ca mai toate magazinele sunt inchise, inclusiv supermarketul de langa hotel) sau isi plimba catelusii prin parcuri.
Patrundem in Piaza del Castillo pe furis, ca sa nu deranjam. Corturile imense din centrul pietei isi arata, pudice, cartile frumos aranjate in rafturi, gata sa fie cumparate. Dam o tura de piata si ne oprin la Rincon de Hemingway. Aici obisnuia sa stea scriitorul la un suc si o cafă. E cam devreme, asa ca imi propun sa intram in atmosfera si in pub ceva mai incolo, cand merge si o bere. Coboram pe strada pe care se alearag oameni si tauri in luna iulie, si rememorez imaginile de la televizor cu oameni prabusiti pe pavaj, tauri furiosi alergand bezmetici, lumea la balcoane ovationand... Constat ca nu prea e loc de fereala, un gang, un pom, un stalp... Nimic, daca scapa taurul si esti in vizorul lui, ala esti... La o cotitura unde derapeaza taurii este un magazin cu suveniruri: de la 9 la 12 sau 19 euro un tricou cu Pamplona, tauri, etc, magneti de frigider, clopotei, esarfe, basti rosii si negre, pantaloni, bikini, etc...Vanzatorul are o fata de parca l-a prins usa de la lift, dar e amabil si bungheste engleza.
Nimerim apoi intr-un grup in fata Catedralei (aflata in plin proces de renovare) si intram in lacasul sfant. E imens, cat un teren de fotbal, cred, sau mai degraba e cat sala Palatului. Plin de lume, oameni imbracati frumos, la costum, cu rochiile bune si cerceii de la bunica, cu freza frumos aranjata si pantofii stralucitori. Sunt asezati pe banci si in nisele laterale ca niste soldatei de plumb intr-o vitrina, atenti la incantatiile soborului de preoti catolici. Eu, in blugi si adidasi, si fi-miu cu esarfa rosie la gat, mirosim a turisti de la o posta si suntem tolerati de credinciosi. Ii reperez si pe preoti pe la peluza a doua a terenului de fotbal. Imbracati in alb, ca niste mirese, dar dupa niste gratii, parca ar fi intr-o cusca. In dreptul meu, pe o banca lunga sunt vreo cinci-sase fetite imbracate in alb, ca niste balerine, care dardaie de frig si se lipesc unele de altele ca bobocii de rata… Ii lasam sa se roage si ies din biserica apasand pe butonul aparatului de fotografiat. Cand sa ies pe usa, o tiganca ma intreaba de ”dinero” cu mana intinsa. Dupa accent o banuiesc ca ar fi de prin mahalalele Bucurestiului pana spre Urziceni, Fetesti sau Videle. Dau din cap a negatie fara sa scot un sunet. Femeia, in obisnuita uniforma - fusta soioasa, pulovar de lana tricotat de o batranica la lumina lumanarii acum vreo 40 de ani si o basma neagra, ma urmareste cu privirea, de parca mi-ar spune, ca un ecou: ”esti roman, esti roman, esti roman…”
Scap de privirile mustratoare ale tigancii pentru ca acestea se indreapta spre un euro directionat gravitational de catre o localnica in palma femeii. Profit de moment pentru a-i face o poza.
Plec spre Muzeul Navarrei, loc unde sunt stranse vestigii romane si opere de arta din timpul Inchizitiei. Era sa zic Renasterii. Un muzeu aparte, care nu are racoarea tipica a altor muzee. Interesant a fost sa urmaresc privirea nobilului pictat de Goya acum vreo 200 de ani…

Iesim, ne mai plimbam si dupa o scurta intalnire cu sotia, intr-o pauza de congres, decid ca e timpul sa beau o cafea la tejghea cu Hemingway. (Ia spune, neai Erneste, cum a fost la munca in Italia, cu camionul? Dar in Cuba cum a fost? Gagici misto, nu?) Asadar, intram in bar, nu e lumea prea multa, locurile din jurul statuii maestrului sunt libere, de parca aura sa ar respinge apropierea oricarui turist ratacit. Prin urmare, ma asez aproape de statuie, inclin fruntea a ”Buenos dias, maestro!” si ii zic Hello barmanului, un om la vreo 50 si ceva de ani, care cred ca l-ar fi prins pe Hemingway daca la varsta frageda parintii l-ar fi scos prin centrul orasului. Desi ma indoiesc. Barmanul raspunde cu un clasic Ola si eu returnez peste fileu cu o lovitura scurta: I want a black coffee, orange juice and a beer. Omul in negru se opreste din frecat un pahar si se uita nauc la mine. Ma gandesc ca am nimerit gresit, aici o fi cofetarie, dar peretele de sticle semipline cu alcool din fata mea ma contrazice. Ala cauta disperat in jur si prinde privirea, cam tulbure, a unui client si il intreaba ceva. Privirea tulbure se intoarce spre mine si ma intreaba ”you want to drink?” Si eu zic: yes, si ii repet comanda, plus o intrebare suplimentara: how much is a beer - deh, automatism romanesc, ca nu cumva sa dau pe o bere 10 euro doar datorita privilegiului de a o sorbi cu ochii la statuia lui Hemingway. In fine, in cateva secunde toata lumea e lamurita si linistita, facem poze, ascultam muzica la tonomat si ne simtim bine. Barmanul se simte dator sa imi spuna ceva pe spaniola iar eu revin cu ”non habla espaniol”. ”Americano?”, e curios omul. In gand, ma bufneste rasul, amintindu-mi ce fata de bin laden aveam de dimineata. ”No”, ii raspund. Se lasa tacerea. Lasa-l, sa creada ce o vrea…

Niciun comentariu: