luni, 14 iulie 2008

Din gandirea tov Castro...

De la ambasada Cubei citire...
REFLECŢIILE CAMARADULUI FIDEL:

ODIHNA

Ieri, marţi, aveam o mulţime de ştiri despre reuniunea din Japonia a celor ai industrializate puteri. Am lăsat materialul pentru altă zi, dacă nu se inflamează. Am decis să mă odihnesc. Am preferat să mă întâlnesc cu Gabo şi soţia lui, Mercedes Barcha, care se află în vizită în Cuba până în ziua de 11. De dor mi-era să stau de vorbă cu ei ca să depănăm amintirile de aproape 50 de ani de prietenie sinceră!
Agenţia noastră de ştiri, sugerată de Che, tocmai se născuse şi a contractat, printre alţii, serviciile unui modest ziarist de origină columbiană, numit Gabriel Garcia Marquez. Nici Prensa latina, nici Gabo nu puteau să bănuiască pe atunci că o să fie un Premiu Nobel la mijloc; sau poate că el da, cu imaginaţia „ieşită din comun” a fiului de telegrafist la poşta unui sătuc din Columbia, pierdut printre latifundii de bananieri ai unei companii ianchee. Îşi împărţea soarta cu o mulţime de fraţi, cum era obiceiul, şi în pofida acestui fapt, tatăl său, un columbian care se bucura de privilegiul de a fi angajat datorită clapelor de telegraf, a reuşit să-l trimită la studii.
Eu am trăit o experienţă inversă. Poşta cu clapele telegrafice şi mica şcoală publică din Biran erau singurele instalaţii din acel cătun care nu erau proprietatea tatălui meu; toate celelalte bunuri şi servicii cu valoare economică erau ale lui don Angel, şi datorită acestui fapt am putut să studiez. N-am avut niciodată privilegiul să cunosc Aracataca, sătucul unde s-a născut Gabo, deşi l-am avut pe acela de a sărbători cu el a 70-a aniversare la Biran, unde l-am invitat.
A fost tot o întâmplare când, din iniţiativa noastră, s-a organizat în Columbia un Congres Latinoamerican al Studenţilor, capitala acestei ţări fusese sediul reuniunii statelor latinoamericane pentru a înfiinţa OSA, urmând jaloanele trasate de Statele Unite, în anul 1948.
Am avut onoarea de a fi prezentat lui Gaitan de studenţii columbieni. Acesta ne-a ajutat şi ne-a dat pliantele a ceea ce s-a cunoscut ca Rugăciunea pentru Pace, discurs rostit cu ocazia Marşului Tăcerii, marea şi impresionanta manifestaţie care a defilat la Bogota protestând contra masacrării ţăranilor, crimă comisă de oligarhia columbiană. Gabo era participant la acel marş.
German Sanchez, actualul ambasador cubanez în Venezuela, transcrie în cartea sa „Transparenţa lui emmanuel”, paragrafe din ceea ce a povestit Gabo despre acel episod.
Până aici hazardul.
Prietenia noastră a fost rodul unei relaţii cultivate timp de mulţi ani de-a lungul cărora numărul convorbirilor, întotdeauna pentru mine plăcute, au fost cu sutele. A sta de vorbă cu Garcia Marquez şi Mercedes ori de câte ori veneau în Cuba – şi se întâmpla de mai multe ori pe an – devenea o reţetă împotriva tensiunilor puternice pe care, în mod inconştient, dar constant, le trăia un conducător revoluţionar cubanez.
Chiar în Columbia, cu ocazia celei de-a IV-a Conferinţe Ibero-americane, amfitrionii au organizat o plimbare în trăsură prin incinta înconjurată de ziduri a Cartagena, un fel de havana Veche, relicvă istorică protejată. Cei de la Securitatea cubaneză îmi spuseseră că nu era bine să particip la plimbarea programată. M-am gândit că era o preocupare excesivă, pentru că din cauza compartimentării prea mari a serviciilor cei care m-au informat nu cunoşteau datele concrete.
L-am chemat pe Gabo, care era pe aproape, şi i-am spus în glumă: „Hai cu noi în trăsură ca să nu tragă aspupra noastră!” aşa a şi făcut. Lui Mercedes, care rămăsese la punctul de plecare, i-am zis pe acelaşi ton: „O să fii o văduvă mai tânără.” N-a uitat-o. Calul a plecat nechezând cu povara lui grea. Copitele răsunaru pe paviment.
Apoi am aflat că s-a întâmplat acolo acelaşi lucru ca la Santiago de Chile: o cameră de televiziune care conţinea o armă automată a ţintit spre mine la o conferinţă de presă, şi mercenarul care o mânuia n-a avut curajul să tragă. La Cartagena erau cu arme cu lunetă şi arme automate într-un punct din zidul fortăreţii fortificate şi de data aceasta le-a tremurat mâna celor care trebuiau să apese pe trăgaci. Motivul a fost capul lui Gabo care se interpunea blocând vizibilitatea.
Ieri, în timpul întâlnirii noastre, am rememorat şi i-am întrebat pe el şi pe Mercedes – campioană olmpică la memorarea datelor – despre mulţinmea de întâmlări trăite în şi în afara Cubei la care am fost prezenţi. Fundaţia Noului cinematograf Latinoamerican, creată de Cuba şi prezidată de Garcia Marquez, situată în fostul bulevard Santa Barbara – stradă istorică pentru evenimentele pozitive şi negative din prima treime a secolului trecut – şi Şcoala Noului Cinematograf Latinoamerican pe care o conduce această Fundaţie, şi este situată în apropiere de San Antonio de los Banos, au ocupat un timp din discuţia noastră.
Birri, cu barba lui lungă şi neagră, azi tot aşa de albă ca zăpada, şi multe alte personaje cubaneze şi străine, au trecut prin rememorările noastre.
Gabo, după părerea mea, a câştigat respect şi admiraţie pentru capacitatea lui de a organiza şcoala meticulos şi fără să-i scape nici un detaliu. Eu îl credeam, din prejudecată, un intelectual plin de o fantezie miraculoasă; ignoram cât realism cuprindea mintea lui.
Zeci de evenimente în şi în afara Cubei, la care amândoi am fost prezenţi, au fost pomenite. Cum trec toate în zeci de ani!
Două ore ca să stăm de vorbă, cum este de presupus, nu ajung. Întâlnirea începuse la ora 11:35 a.m. I-am invitat la masa de prânz, lucru pe care niciodată nu l-am făcut cu vreun vizitator în aceşti aproape doi ani, pentru că nu mă gândisem la asta. Am înţeles că eu eram într-adevăr în vacanţă şi le-am spus. Am improvizat. Am rezolvat. Ei au mâncat ce au vrut, iar eu mi-am urmat dieta disciplinat, fără nici o concesie, nu ca să adaug ani vieţii, ci productivitate orelor.
Chiar când au ajuns mi-au dat un mic şi plăcut cadou învelit în hârtie colorată viu. Conţinea mici volume ceva mai mari dar mai puţin late ca o carte poştală. Fiecare avea între 40 şi 60 de pagini, cu litere micuţe dar legibile. Sunt discursurile rostite la Stokholm, capitala Suediei, de cinci premiaţi Nobel pentru Literatură din ultimii 60 de ani. „Ca să ai material de lectură” – mi-a spus Mercedes oferindu-mi-le.
Le-am cerut mai multe date despre cadou înainte de plecarea lor la ora 5. „Am petrecut cele mai plăcute ore de când m-am îmbolnăvit, acum aproape doi ani” – le-am spus fără ezitare. Aşa am simţit.
„O să mai fie şi altele” – mi-a răspuns Gabo.
Dar nu-mi dădea pace curiozitatea. În timp ce mă plimbam, ceva mai târziu, i-am cerut unui asistent să-mi aducă cadoul. Conştient de ritmul în care s-a schimbat lumea în ultimele decenii, mă întrebam: oare ce au gândit unii din acei străluciţi scriitori care au trăit înainte de această epocă turbulentă şi incertă a omenirii?
Cei cinci premiaţi Nobel selectaţi în mica colecţie de discursuri pe care bine ar fi să le poată citi într-o zi compatrioţii noştri, în ordine cronologică, sunt:

William Faulkner (1949)
Pablo Neruda (1971)
Gabriel Garcia Marquez (1982)
John Maxwell Coetzee (2003)
Doris Lessing (2007)

Lui Gabo nu-i plăcea să rostească discursuri. Şi-a petrecut luni de zile căutând date – mi-amintesc -, neliniştit de cuvintele pe care trebuia să le spună la primirea Premiului. La fel s-a întâmplat cu discursul scurt pe care trebuia să-l adreseze la cina care i-a fost oferită după ceremonie. Dacă aceasta ar fi fost meseria lui, sigur Gabo ar fi murit de infarct.
Nu trebuie uitat că Nobelul se decernează în capitala unei ţări care n-a suferit dezastrele unui război de peste 150 de ani, ţară condusă de o monarhie constituţională şi guvernată de un partid social democrat, unde un om atât de nobil ca Olof Palme a fost asasinat pentru spiritul său solidar cu ţările sărace ale lumii. Nu era uşoară misiunea lui Gabo.
În afara oricărei suspiciuni de pro-comunism, instituţia suedeză a decernat Premiul Nobel lui William Faulkner, un inspirat şi rebel scriitor nordamerican; lui Pablo Neruda, militant al Partidului Comunist, care-l primeşte în zilele glorioase ale lui Salvador Allende, când fascismul încerca să pună stăpânire pe Chile, şi lui Gabriel Garcia Marquez, genială şi prestigioasă pană a epocii noastre.
Nu mai este nevoie să spun cum gândea Gabo. Este de-ajuns să transcriu pur şi simplu paragrafele finale ale discursului său, o bijuterie a prozei, la primirea Premiului Nobel, la 10 decembrie 1982, în timp ce Cuba, demnă şi eroică, rezista blocadei ianchee.
„Într-o zi ca cea de azi, maestrul meu William Faulkner a spus în acest loc: „Refuz să admit sfârşitul omului” – a afirmat el.
„Nu m-aş simţi demn să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-aş avea deplina conştiinţă că pentru prima dată de la originile omenirii, dezastrul colosal pe care el refuza să-l admită acum 32 de ani n-ar fi acum o posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi atotcuprinzătoare care de-a lungul întregului timp uman trebuie să fi părut o utopie, noi, inventatorii de fabule care credem totul, ne simţim îndreptăţiţi să credem că încă nu este prea târziu pentru a întreprinde crearea utopiei contrare.”
„O nouă şi atotstăpânitoare utopie a vieţii, în care nimeni să nu poată decide pentru alţii până şi modul de a muri, în care într-adevăr să fie o certitudine iubirea şi să fie posibilă fericirea şi în care neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă în sfârşit şi pentru totdeauna o a doua şansă pe pământ.”

FIDEL CASTRO RUZ
9 iulie 2008
ora 7:26 p.m.

Niciun comentariu: